In pustiul marelui oras...

Sub imperiul unei discutii cu parfumuri odihnitoare si arome savuroase despre metropole civilizate, cu planuri urbanistice bine chibzuite si patrimonii culturale cu sfintenie pastrate, conservate si remarcabil puse in valoare, ma trazneste subit ideea de a explora cateva stradute alambicate din arealul Bisericii Armenesti spre Bulevardul Dacia, din Bucuresti.

Stradutele cu sensuri unice, destul de-ntortocheate, mi-s relativ cunoscute: le-am strabatut de multe ori cu masina in incercarea de a evita aglomeratia si cozile de pe marile bulevarde. Mi-am amintit, nu stiu de ce, ca la un moment dat mi-am promis ca intr-o zi o sa ma plimb prin zona si la pas, in incercarea de a descoperi franturi de farmec de odinioara a Micului Paris -apus mult prea devreme si  nedrept de abrupt. (Sau cel putin asa credeam ! ).

La sfarsitul anilor ’90 cand m-am avantat in lume ca sa-mi desavarsesc personalitatea studiind, am ales fara sa clipesc de pe harta centrelor universitare Bucurestiul ca implinire a nu stiu carui vis. Mama mea draga m-ar fi vrut mai aproape, plimbandu-ma romantica pe sub teii lui Eminescu din Iasi, iar tata m-ar fi trimis chiar si la Timisoara cu o singura conditie :“sa nu uiti de unde ai pornit, sa deschizi bine ochii si sa chibzuiesti serios unde ti-e locul si daca acolo vrei sa te inradacinezi”.  

Am plecat din targusorul de provincie, fosta mandra cetate a lui Stefan cel Mare, cu un microbuz plin de bagaje, si in buzunar cu o harta. De la tata citire: “Copilu’, iti inmanez cea mai buna prietena a ta de-acum incolo pentru o buna bucata de timp. Bucurestiul il inveti la pas, cu repere clare si nume de strazi, in fiecare zi cate putin!”.

Si-asa am si facut. Si continui sa fac. Iar zona anterior mentionata nu se inscrisese pana atunci cu destula seriozitate in planurile mele de explorare si cartografiere pietonala temeinica. Dar cum n-aduce anul ce aduce ceasul…sa pornim.

Dupa amiaza e destul de placuta, cam racoroasa dupa o ploaie destul de serioasa, dar cel putin aerul reavan e imbietor.

Stradutele-s frumoase, miroase a iasomie si a flori de tei. Case de toate felurile: mai ingrijite, mai darapanate, mai incarcate de istorii sau in tendinte noi, ce sincer in peisaj nu prea se potrivesc. Crenelate, cu balcoane cochete, terase impresionante, stucaturi, garduri inalte, curti placut amenajate, flori vesele, proaspete si colorate revarsandu-se pe la ferestre. Sau dimpotriva: geamuri sparte ori murdare, tencuieli cazute, rufe de-o curatenie indoielnica falfaind la uscat pe niste sfori in curtile mocnind de fiare sau de lucruri vechi. In alta ordine de idei nu-i chiar atat de complicat: labirint, amalgam si peisaj la propriu antitetic de Bucuresti.

Casc gura cand ici cand colo. O cotesc la stanga, imi atrage privirea nu stiu ce casa pe o alta strada mai la dreapta. Ma pierd in nestire, dar nu mi-e teama ca ma ratacesc. Stiu in principiu cam pe unde mi-am propus sa ies, timp am, deci o eroare de cateva sute de metri la destinatie e acceptabila din start.

Se pare ca ideea mea super-inspirata de-a bantui prin nu stiu ce colt de Bucuresti trebuia musai incununata cu un rasunator detaliu care sa ma marcheze definitiv. In timp ce cascam ochii si gura la niste ademenitoare muscate curgatoare la un colt de strada, o rafala puternica de vant ridica niste folii de plastic de pe un musunoi de pe trotuar si mai am fix o fractiune de secunda sa ma intorc nitel spre dreapta…Prea tarziu!

Dintr-o data un milion de ace incredibil de ascutite se agita si se straduiesc sa isi faca loc la mine-n ochi: in ambii mei ochi. O durere cumplita (probabil combinata cu o teribila panica) ma seaca pana in maduva oaselor si, in timp ce imi duc palmele spre fata, imi aduc instinctiv aminte de una dintre lectiile de la cursurile de prim-ajutor: cand un corp strain iti intra intr-unul dintre ochi, nu freci ochiul cu pricina ca sa nu provoci leziuni  iremediabile, il freci pe celalalt; ochii sunt organe ( sau ce mama lor or fi!) pereche si efectul pe care il doresti la unul il obtii prin intermediul celuilalt.

Oook! Am inteles! Dar in momentul asta, eu ….bip!, bip! …ce fac? Ca-s amandoi?!!! Ma trag de par, ma doare ingrozitor cand ma chinui sa clipesc. De obicei in situatii de criza reusesc sa ma mobilizez si sa reactionez corect. Deci, strang din dinti, ma straduiesc din rasputeri sa nu –mi frec ochii, imi bag unghiile in carne, ma ghemuiesc cu fruntea-n pumni  si-ncep sa procesez. Nu ma doare, nu ma doare! Calm,calm! Cel putin o solutie exista…e musai s-o gasesc!!!

Tre ‘sa clatesc din abundenta! Cu ce?-ca in poseta am o sticla, dar e cu parfum! Poate trece cineva pe strada! Daa, sigur!- doar ma aflu pe o artera intens circulata! Sun la 112! Geniala idee!- numai ca formeaza numarul de pe tastatura telefonului cu touch-screen (cine l-o fi inventat!), daca nimeresti! Bingo! Butonez orbeste, ca daca ma concetrez nitel reusesc sa sun la ultimul numar apelat si rog pe cine-o fi sa anunte salvarea! Asta este! Minunat!

Numai ca…eu pe ce strada ma chinuiesc? Si cam pe la ce numar ma gasesc? Vai de capul si de ochii mei. Cum ar fi sa zic: pai nu stiu unde sunt, am luat-o pe acolo, apoi mai la stanga, si nitel la dreapta, am vazut o bisericuta interesanta, o casa albastra, si ultima data niste muscate curgatoare la un colt de strada.

Ba!!! Cat de cascata, aiurita si iresponsabila am putut sa fiu! Dupa o serie complexa si completa de injuraturi racoritoare nu imi mai ramane decat sa plang. Mult si tare- asa am sansa ca macar o parte din ce mi-a intrat in ochi, in oricare dintre ei sa se elimine. Ma straduiesc , dar parca pot? Durerea parca-i mai atroce cand imi tin capul in nu stiu ce pozitie, deci il aplec intr-un nu stiu ce fel de fel-mai mult ca sigur nefiresc.

Iar respir adanc, ma mai temperez si incerc sa recompun in minte ce am vazut ultima data-in afara de ispititoarele muscate. Parca in spatele meu, spre stanga, era un gard si-o poarta. Merita sa incerc ca altceva nu vad-culmea ironiei!- ce as putea face.   

Imi adun cat de cat fortele. Constat ca n-are sens sa incerc sa imi deschid ochiul stang ca mor de durere, dar pe dreptul, desi dureros, pot intr-o oarecare masura sa ma bazez. Ma ridic, orbecai nitel, iar injur, nimeresc o poarta cu cateva butoane si un interfon. Le iau la rand si la al treilea, cred: Evrika!, o voce de femeie.

Ma straduiesc sa fiu cat mai inteligibila: accident, salvare, ajutor, strada, numar….Liniste. Niciun raspuns. Mai sun o data! Pauza! Inca o data si a patra oara o zdravana injuratura de mama si un bilet doar-dus in cele mai adanci strafunduri ale iadului ma impietresc complet in ciuda tuturor mizeriilor si a miilor de ace din ochi!

E-he!he! De-abia acum simt ce inseamna deznadejde si cam cum e cand te cam sfarsesti. Mi-aduc aminte ca inainte sa incep sa plang din tot ce insemn eu, m-am lovit cu fruntea de un gard zgrunturos intrebandu-ma: Vroiam doar un nume si un numar de strada, de nu mi-o fi raspuns? Oare asa o fi cand mori?

Nu stiu cat am plans. Cert este ca dupa nu stiu cat timp am revenit, de pe unde cine stie oi fi hoinarit. Mi-am dat seama ca raul de lacrimi a fost cumva benefic: firele de nisip sau ce or fi fost din ochiul drept s-au eliminat, desi pe stangul tot nu puteam sa-l deschid. Cu un rau mai mic, m-am orientat un pic si am pornit sa ies la lumina pe un mare bulevard, de unde sa pot lua sau chema un taxi care sa ma duc la spitalul de oftalmologie. Frate, cu ochii, vazul si vederile nu te joci!

Pe un drum cat o eternitate, la un alt colt de alte strazi o farmacie. Iutesc pasul, intru, explic in graba! Apare un scaun, o sticluta cu picaturi. Incercam de cateva ori. Pana la urma simt pe obraz cateva granule tari de nisip, praf, moloz sau ce-o fi fost! Urmeaza o senzatie de nedescris de fericire si de eliberare! Un potop de cuvinte de recunostinta  si o farmacista intre doua varste serioasa si hotarata sa ma convinga ca e mai mult decat indicat sa ma vada urgent si un oftalmolog. N-o contrazic. Ma duc la urgenta, ma examineaza o domnisoara doctor simpatica, imi prescrie niste leacuri, imi bandajeaza daca pot sa zic asa, ochiul stang-doar ca sa nu il obosesc, ma intorc la farmacia cu pricina, si cu reteta si cu un imens buchet de flori…si, dupa atatea aventuri…la loc comanda: in coltul fericirii: la mine acasa!

Numai ca de asta data, la mine acasa, unde mi-e cald si bine, m-apuca dintr-o data o zdravana lehamite, intensa scarba si un amar mult prea amar!

“Sa nu uiti de unde ai pornit, sa deschizi bine ochii si sa chibzuiesti serios unde ti-e locul si daca acolo vrei sa te inradacinezi!”.  

Ma sfredelesc vorbele tatei de cand aveam doar  19 ani. Marturisesc ca nu le-am inteles complet sau poate chiar deloc atunci. Dar parc-acum incep sa capete un oarecare sens!

Mirajul marelui oras apus demult, ireparabil si irecuperabil! Fantoma Micului Paris are ambitii de pozitionare pe harta marilor capitale pe criterii din cele mai alese: economice, sociale, politice, geo-strategice,etnice, culturale. Impecabil si nuantat definite de niste consultanti destepti  in teorie, perorate cu surle si trambite de niste varfuri de lance de o calitate cel putin indoielnica, dar constant si flagrant surmontate de catre niste executanti-marioneta prea slabi (ca sa nu zic prea prosti)  in realitate si in practica! Iar prin aceasta pretentioasa capitala m-a impins si pe mine nu stiu cum si de ce soarta sa gravitez si sa ma distrez pe aceasta minunata planeta.

Am facut tot ce mi-a zis tata si in acelasi timp nu am facut nimic!

M-am straduit ( si mi-a si reusit, zic eu) sa-mi construiesc o oaza de liniste intr-un mare haos si un vacarm generalizat.

Si totusi:

In lumea in care niste cainii vagabonzi valoreaza si pretuiesc mai mult decat semenii nostri bipezi din spitale, asezaminte si camine sociale ori centre de plasament, sau, si mai rau, cazuti pe strada…

In lumea care doreste ordine, curatenie si disciplina, dar care continua sa arunce mizerii si gunoaie pe oriunde se nimereste ca de–aia are primaria de sector si cea generala scumpe contracte de salubrizare…

In lumea care se revolta ca noua generatie este agramata si prost instruita, dar care continua sa citeasca presa tabloid si sa faca rating unor emisiuni cu asa zisa componenta de divertisment…

In lumea care urla ca pentru educatie, sanatate, cultura se aloca mult prea putin din PIB, dar pentru care Henri Coanda e un simplu aeroport, Eminescu (tineti-va bine ca doare!) “un sifilitic obsedat de o cucoana, mult prea tare pentru nasul lui!”, Caragiale un liceu, Brancoveanu o statie de metrou si Iorga- un sediu de unde se emit pasapoarte in regim de urgenta….

In lumea in care un super, super show precum Miss Piranda precede cu doar o seara, la Sala Palatului, un banal si aiurit spectacol al Filarmonicii din Viena…

In lumea asta care…..in pustiul marelui oras...........

In lumea asta eu chiar nu vreau sa traiesc si nici macar sa supravietuiesc! Merit mai mult, merit un altceva cu totul altfel! Unde?  Cred ca stiu…ramane doar sa validez.

Intr-o fractiune de secunda ti se schimba radical si esential viata! Si cand  te dumiresti, cand te asezi sa reflectezi  iti dai seama ca prin farmec ca tu nu mai esti tu, ci esti altul, cu totul si complet altul!

Frate, cu ochii, vazul si vederile nu te joci! De fapt, cu viata nu te joci! Ca trece…mult prea repede! Si chiar nu ai si nici nu este prea mult timp de pierdut!

P.S. Vederile imi sunt in regula si ochi-mi verzi la locul lor. Dar am promis ca in viata vietii mele nu o sa mai bombanesc niciodata “Doamne, dar chiar trebuie sa le vad eu pe toate!”. E valabil si pentru auz si pentru orice alte simturi cu care m-a inzestrat natura.

Am refacut parcursul acelei dupa-amieze. Am memorat numele strazilor. Dar cel mai important: stiu casa si interfonul la care am sunat. Cum intamplarea e recenta ma ispiteste o scurta intrevedere cu doamna care m-a trimis la dracu’ si eu am refuzat. Cu un bandaj la ochiul stang, efectul lectiei ar fi mai mult decat garantat. Mda!! La asta ramane sa ma mai gandesc! Acum am lucruri mult mai importante la care chiar merita sa reflectez.