De ziua tatei, in loc de "La multi ani!"...

TATA drag,

( si in tonul sugubat pe care atat de bine il stii, cu “n”-ul accentuat specific: Mai, tanticule!)

In primul rand vreau sa stii ca imi este ingrozitor de greu sa iti scriu.Si probabil ca sunt si intr-o doaga! Sufletul  ma imboldeste, numai ca penita intepeneste pe hartie( de fapt degetele pe tastatura). Muza ma ispiteste, dar ratiunea sufera urmatorul blocaj:  tu te-ai mutat in vesnicie, eu inca ratacesc si ma mai trec pe minunata Planeta Albastra; deci tehnic, pot sa-ti scriu, dar oare pe la ce adresa te gasesc?

La scurta perioada dupa marea ta trecere, Cosmin (la cei 9 ani ai sai si cu inocenta-i inca nesmintita si nepervertita de ororile omenesti) m-a intrebat daca Raiul nu are vreo casuta postala, vreun numar de telefon sau macar o adresa de e-mail. Ar fi vrut sa trimita un mesaj acolo, Sus, prin care sa ii roage sa te primeasca alaturi de cei drepti si sfinti. Intr-o strafulgerare de inspiratie (care nu putea fi decat divina)    i-am raspuns ca numai rugaciunea fierbinte, curata si adevarata se aude acolo, Sus!  Hmm! Acolo, Sus: loc luminat, loc cu verdeata, loc de odihna!

De ce ma tot chinui si ma tot framant sa incropesc un soi de ravas? Pentru ca astazi ( N.B.- 10 iulie 2013) conform uzantelor pamantesti prin care timpul este cronometrat chiar si la nano- secunda este ziua ta de nastere. Din nefericire pentru mine, nu mai pot sa iti urez “ La multi ani!”. Nu mai am cum sa ma stramb si sa ma maimutaresc dorindu-ti numai bine, viata lunga, sanatate si tot soiul de siropoase si traditionale dulcegarii. Si ma-ntristez! Si totusi, oricat de tare m-ar chinui aceasta neputinta, ceva-ceva tot mai pot: sa soptesc  fierbinte, din tot ceea ce inseamna adancul sufletului  meu: “ Cu sfintii odihneste, Doamne, sufletul adormitului robului Tau; unde nu e nici durere, nici intristare, nici suspin, ci viata vesnica!” Iar lacrimile sa-mi fie mari, rotunde si fierbinti. Si daca nu se vor putea rostogoli in voie pe obraji, cel putin sa-mi picure in suflet arzator, alinator si racoritor. Cu alte cuvinte si de fapt ceea ce vreau sa spun e ca : din fericire pentru tine, tu acum esti viu, vesnic viu! Si oricat de paradoxal ar parea, nu pot decat sa ma bucur enorm pentru tine.

Inainte de a continua, poate ca ar fi bine sa (imi) mai lamuresc un aspect. Conform acelorasi norme pamantesti ( de multe ori cam strambe, si oricum insuficient purtatoare de raspunsuri),  probabil ca ar fi mai corect sa spun : “ astazi ar fi fost ziua ta de nastere”. Numai ca, tata drag, eu despre tine nu pot sa vorbesc la niciun alt fel de timp, decat prezent.

Nu pot sa spun “ai insemnat/ vei insemna ” extrem de mult pentru mine . Nu pot sa spun “ ai fost” intr-un fel sau altul sau “ vei fi “ vesnic in amintirile mele, pentru ca pur si simplu “esti”. Si-atat! Nu pot sa spun “ te-am iubit” atat de mult sau “ te voi iubi” intotdeauna, pentru ca iubirea se manifesta intotdeauna neconditionat si la timpul prezent. Deci, pur si simplu, TE IUBESC!

In galeria mea personala de oameni de seama, pentru care sunt recunoscatoare, ocupi locul fruntas! Adica esti cel dintai. Urias, coplesitor,patrunzator, covarsitor, remarcabil, esential si rar.

Cum firul naratiunii impune printre altele si un timp trecut: intr-o lume haotica, manioasa, trufasa si rea ai radiat caldura, bunavointa, insufletire, speranta, blandete, bunatate, acceptare, intelepciune, cumpatare si, mai presus de orice, multa rabdare si infinita iubire. Cu atata rafinament si finete! Fara ostentatie.  Cu o subtilitate pe cat de discreta, pe atat de ziditoare si de roditoare. Si oricat te-au ranit sau intristat mai mari ori mai marunte rautati, nimicuri si nimicnicii ai pus pret si temelie si ti-ai pastrat vie credinta in ceea ce este netrecator pe lumea asta. Adica in cele de mai sus! Ai raspandit mereu, chiar daca uneori poate prea timid, bucurie, seninatate si lumina. Ai cautat fara incetare frumosul din om. Si ca un pictor maiastru ai zugravit cu duiosie oameni frumosi, penelul tau magic retusand, corectand si arucand umbre difuze peste orice neajuns, de altfel prea putin important si relevant.

Purtat gingas pe aripi de ingeri, in racoarea unei dimineti, te-ai inaltat lin la ceruri si te-ai mutat in vesnicie! Cutremurator moment! Si clipa in care, pentru tine, timpul nostru pamantesc s-a oprit din curgerea sa ireversibila. Dupa niste rigide si prafuite dogme lumesti ( intr-un fel bine intentionate), zice-se si se impune sa-ti pastram amintirea vie si sa iti ducem mostenirea mai departe.  Si, iata ca ma trezesc iar chinuindu-ma neputicioasa.

Cum sa iti pastrez amintirea vie, cand tu de fapt nu ai murit? E foarte adevarat ca pentru lumea asta ai adormit ( iarta-ma, dar nu pot sa te numesc “ mort” pentru ca imi suna total nepotrivit). Dar esti prezent in fiecare fir de iarba, in fiecare raza de soare ce se rasfrange asupra florilor din gradina, in fiecare pom pe care l-ai plantat in livada, in fiecare adiere de vant prin frunzele stejarului pe care mi l-ai ocrotit, in fiecare boaba de coacaza rosie sau neagra, in fiecare zmeura zemoasa si in fiecare mura (care din pacate, la ora la care iti scriu, nici macar nu s-au parguit).

Cu mostenirea dusa mai departe, treaba e inca si mai delicata. Te rog sa ma ierti, insa nu pot si nici nu vreau sa iti ridic vreun templu, sa iti inalt vreo statuie ori mai stiu eu ce mausoleu. Casele se naruie, fiarele se stramba si ruginesc. De la tine am invatat. Cat bine mi-ai facut! Fii fara grija: vor fi administrate cum se cuvine, cu intelepciune, tact si cumpatare. Insa refuz sa le incremenesc in spatiu si timp. Prefer sa iti pastrez o candela mereu aprinsa in fata icoanei care ti-a vegheat suferinta. Si aleg sa cultiv si sa cresc semintele pe care cu multa darnicie, fara zgarcenie, dar cu mult discernamant, blandete si dragoste le-ai sadit adanc in fiinta si in sufletul meu.

O implacabila boala te-a sfasiat cu ghearele-i necrutatoare! Te-ai stins intr-o suferinta crancena pe care poate ca nu ai fi meritat-o. Intr-un mod ireal de firesc nu ai pornit niciun razboi, nu te-ai lansat in niciun fel de cruciada razbunatoare. Pentru ca aveai deja toate raspunsurile. Pentru ca descoperisei deja esenta vietii si pricepusei sensul ei. Ti-ai pastrat demnitatea, verticalitatea, curajul, rabdarea si credinta. Prin care de alfel te-ai si mantuit. Iar eu am primit ( chiar daca m-a usturat si ma ustura in continuare) cea mai importanta lectie de viata: rostul incercarilor si sensul crucii pe care fiecare dintre noi o are de purtat. Altfel spus cheia vietii. Si numai de mine depinde daca o folosesc pentru a intredeschide portile infinite ale cerurilor sau pentru a dezlantui furiile nestapanite ale iadului.

Rezident al cerurilor, cetatean al Raiului, tu esti acum ACASA. Eu inca o magdalena  ratacita ce se straduieste sa-si construiasca o punte cat de cat solida intre doua lumi: una imbietoare, insa trecatoare si alta vesnica si garantata,dar pentru care sunt multe de dat la schimb. Deci, iarta-mi indrazneala! Insa tu mi-ai insuflat curajul de a-mi ridica privirile catre cer si Lumina.  Sunt convinsa ca suferinta ta a avut in un sens si un rost. In primul rand pentru tine. Spinoasa, crancena si anevoiasa calea ta spre mantuire!  La mine s-au zguduit si prabusit teribile ziduri si incep sa se aseze altfel de temelii:  prin tine, m-am descoperit pe mine. (As minti daca as spune ca m-am redescoperit, pentru ca iti marturisesc ca habar n-aveam pe ce lume traiesc si ce anume se intampla cu mine si tu deja stii asta). Si imi pare rau ca numai vazand, simtind si traind alaturi de tine calvarul tau am inceput si eu sa deschid cu adevarat ochii-mai ales pe cei ai sufletului. Off! cat de mult am bajbait si orbecait prin lume!

Acum nu doar stiu ca exista, dar mai si simt iubirea neconditionata, puterea (in sensul de tarie) de a merge mai departe, curajul si nebunia de a asalta un obstacol ce pare de neclintit. Acum stiu valoarea unei clipe, importanta unui zambet, insemnatatea unui cuvant bland spus la momentul potrivit,  intelesul tacerii si menirea tacerilor. Acum stiu cat de dulci sunt fructele rabdarii, rostul lacrimilor, importanta unei imbratisari calde si marturisirea sincera a unui “ te iubesc”. Mai stiu resorturile teribile ale vulnerabilitatii care se transforma in putere, determinarea care te impiedica sa pui geana pe geana cand exista un scop inalt de atins, strasnicia prin care neputinta darama si cei mai aprigi munti. Dar cel mai important stiu de unde, cum, in ce fel si de la cine le primesc. Si cum si in ce fel sa le dobandesc. Iar daca stau sa ma gandesc mai bine, sa rememorez lungile discutii purtate impreuna cu tine, cam asta este ceea ce ti-ai dorit cu ardoare de fapt. Si nu numai de la mine, ci si de la ceilalti dragi tie si sufletului tau; si chiar si de la cei cu care,cu diverse ocazii, te-ai intersectat mai des sau mai rar prin viata.

Zilele trecute un mirat cam ratacit aproape ca a facut o criza de personalitate si de nervi: “Cuuum? Tu inca mai crezi in Dumnezeul ala al tau? Ala care ti-a imbolnavit tatal, care l-a lasat sa sufere, care nu a facut nicio minune sa ti-l vindece, ca banuiesc ca si pentru asta te-ai rugat si care intr-un final ti l-a si omorat?”

M-a cam inspaimantat, tata drag! Si nu doar atacul furibund, violenta limbajului si ferocitatea privirii. Ci constientizarea faptului ca de la traire la impietrire e doar un pas, uneori extrem de mic. Si ca fara fermitate, tarie, caldura, bunavointa, insufletire, speranta, blandete, bunatate, acceptare, intelepciune, cumpatare si, mai presus de orice, multa rabdare si infinita iubire nu putem construi nimic remarcabil ori durabil in viata asta. Vorba ta: „cel mai simplu pe lumea asta e sa fii NE-OM. Cel mai greu sa fii OM, dar  chiar si-atunci sa te tii bine!”

Si pentru ca m-ai invatat toate astea si multe altele pe care in acest moment poate ca sunt incapabila sa le cern si discern…

Pentru ca m-ai alinat, magaiat si ocrotit…Pentru ca m-ai indrumat si m-ai orientat….Pentru ca de atatea ori m-ai rabdat si m-ai iertat….Si pentru ca, de fapt, te-ai straduit sa ma faci in primul rand OM…

Nu pot decat sa fiu profund recunoascatoare si din adancul inimii sa iti multumesc. Si evident ca nu gasesc cuvintele potrivite (sau poate ca nu s-au inventat inca) prin care sa te asigur de adanca si aleasa mea pretuire. Si nici nu stiu daca voi fi vreodata capabila sa te rasplatesc cumva si in vreun fel, cel putin pe masura binelui si frumosului pe care l-ai sadit in mine.

Si pentru ca totusi o farama de credinta inca mai am, azi de ziua ta, nu voi plange. Sau cel putin nu prea mult. Cateva lacrimi tot se vor incapatana sa se razleteasca pe la colturile ochilor.O parte vor plange neputinta omului din mine de a intelege marea trecere, moartea, nefiinta sau orice alt nume mai poarta pe acest pamant. O alta parte vor plange viata asta atat de scurta si atata de repede trecatoare. Insa iti promit ca majoritatea vor fi lacrimi de bucurie . Pentru tine! Pentru ca cel mai mare lucru (daca exista o asemenea ierarhie) e sa iti fi trait viata astfel incat la finalul sau pamantesc sa primesti  cetatenia Raiului, si implicit pasaportul catre vesnicie!  Iar tu asta ai primit!

Asa cum iti spuneam la inceput: astazi nu iti pot ura  La multi ani!”. Dar iti pot spune “Odihneste-te in pace, tata drag! Eu tare te iubesc!”

Si la final, inca o data si inca o data si, de fapt, la nesfarsit:

“ Cu sfintii odihneste, Doamne, sufletul adormitului robului Tau; unde nu e nici durere, nici intristare, nici suspin, ci viata vesnica!” ( Intre timp mi-am amintit si notele pe care se intoneaza).

Cu mult drag, imens dor, profunda recunostinta si aleasa pretuire,

Din tot sufletul meu (unde te voi gasi mereu),

Eu, Laura